ro | en
- Despre noi
- Rezultate
- Dunărea ca laborator de cercetare
- Cercetare doctorală
- Evenimente
- Echipa LCDI
- Contact
În 2013, în cadrul Departamentului de Proiectare Urbană și Peisagistică, un foarte restrâns colectiv de cadre didactice s-a ”aventurat” să aplice pentru finanțarea unui proiect de cercetare prin fondurile norvegiene (SEE), primind acel imbold de la un tânăr arhitect de origine română, asistent la Școala de Arhitectură din Bergen, Norvegia. Legătura dintre noi și el a fost reprezentată de un...oraș, de orașul Brăila. Cristian Ștefănescu, originar din Brăila, emigrat cu familia în Canada în anii 90, școlit în arhitectură și tutor în acel moment al grupei de masteranzi în arhitectură și urbanism de la Bergen School of Architecture, având că tema orașele în declin, caută să afle ce se mai întâmplă cu orașul lui natal, din punctul de vedere al dezvoltării urbane planificate și neplanificate. Așa ajunge la departamentul nostru, la mine, care în acel moment lucram la actualizarea Planului Urbanistic General al Brăilei. Discuțiile preliminare cu el, cu arh. Cătălina Ioniță și urb. Mihai Alexandru, cei mai apropiați colegi din cadrul departamentului, ne-au condus la ideea unui proiect independent care să ”vadă” orașul altfel decât o putea face o documentație de urbanism, să cerceteze în teren și interdisciplinar o problemă importantă astăzi pentru orașele europene: anume declinul, contracția fizică a teritoriului urban, dar mai ales pierderile de calitate a spațiilor și a vieții urbane și concomitent, rămânerea în urma potențialului lor de dezvoltare, care devine pe zi ce trece mai puțin vizibil, format din urme care se șterg în viteza ”modernizării” (din păcate și aceasta realizată cu mijloace precare și inautentice).
Deși mai existaseră experiențe de cercetare în UAUIM, multe însă în consorții naționale sau internaționale, câștigarea independentă a unui grant SEE, scriind singuri proiectul, de la zero, fără o pregătire prealabilă specială, fără consultanți în domeniu și animați doar de ideile care se născuseră în discuțiile și vizitele împreună în periferiile Brăilei, era, cel puțin pentru colectivul facultății de urbanism de atunci, o premieră. Entuziasmul acelui proiect a fost susținut prin contactele stabilite, prin împărtășirea experiențelor cu studenții și profesorii din Norvegia, prin implicarea unui număr semnificativ de studenți dedicați activităților și a unor experți din alte sfere decât cea a urbanismului și arhitecturii (sociologie, antropologie, literatură, artă).
BLAB a fost însă un proiect foarte greu, pentru că pe parcursul lui, chiar pe la jumătate, s-a întâmplat nenorocirea din Colectiv, răpindu-i pe cei doi colegi ai mei - Cătălina Ioniță și Mihai Alexandru cu care îl pornisem. Momentul de cumpăna a fost dur: pe de o parte, pentru că se rupseseră brutal resorturile de baza ale proiectului înmagazinate în cunoașterea și dedicarea pe care le aveau cei doi colegi și pe de altă parte, pentru că logica și birocrația programului nu ținea cont de această dramatică ruptură. A fost un punct când decizia mergea înspre a ne opri, a închide proiectul, a renunța de a-l duce la bun sfârșit. Din fericire, am găsit în jur colegi și studenți care au înțeles situația și au ajutat, au depus efort și energie în toate activitățile care au urmat, am strâns cu toții din dinți și am dus la bun sfârșit un proiect care, deși probabil imperfect, a realizat în mod cert un lucru: a creionat un drum pentru cei mai tineri și mai entuziaști dintre urbaniști, a arătat că se poate face cercetare in acest domeniu obținând finanțare externă, că lucrurile nu sunt atât de înțepenite cum le știam.
Proiectul DANUrB care a urmat la un an de la încheierea laboratorului Brăila i-a datorat acestuia începutul, existând o conjunctură în care o echipă de la Budapesta care pregătea aplicația prin programul INTERREG-Danube a aflat de noi, de B-LAB și a vrut să ne ia în echipă ca purtători ai unei bune practici. Îmi place să cred că nu s-ar fi putut întâmplă altfel, că dacă nu era Brăila, nu era nici Giurgiu, nici Călărași, nici întreaga familie pe care am format-o de atunci cu consorțiul DANUrB, proiecte care s-au succedat până în prezent, mizând pe aceeași idee de bază care ne-a animat de la bun început: faptul că declinul trebuie cercetat în amănunt și pornind de la firul ierbii, faptul că periferiile Dunării și condiția de scădere demografică nu sunt un stigmat imposibil de îndepărtat al acestor orașe, că există un bun potențial de redobândire a identității cu condiția că el să fie făcut vizibil, iar oamenii locului să recapete încredere.
Ceea ce ne-a arătat până acum acest amplu laborator al ”proiectelor Dunării” a fost faptul că:
prof.dr.arh.habil. Angelica Stan
Bazinul Dunării este în mod cert un spațiu cultural a cărui diversitate nu poate fi contestată. Cea mai mare parte a acestei diversități se datorează modului de viață urban, ar acesta este tributar, pe de o parte, spatiilor fizice urbane configurate de-a lungul timpului pe matrici care au originea în zona de contact cu Dunărea, și pe de alta parte, oamenilor și comportamentelor lor, modului de administrare și de conduită a vieții sociale. Astăzi, spațiul Dunării se prezintă ca un mozaic fascinant de comunități distincte locuind spații cu caracteristici spațiale de asemenea puternic diferite, urmare a unei evoluții istorice manifeste prin multiple dinamici demografice, schimbări economice, decizii politice locale, regionale sau globale, transformări sociale și culturale.
Totuși, privind mai atent, observăm că bazinul urban al Dunării nu este nici pe departe unul echilibrat, ba dimpotrivă. Atât sub aspectul distribuției orașelor în secțiunea longitudinală a fluviului, a densității lor ca număr de locuitori, a configurării ariilor de gravitație generate de marii poli (nemaivorbind de distribuția veniturilor per capita sau alți indicatori economici), cât și sub aspectul relațiilor transfrontaliere (căci Dunărea este și o graniță, pe lângă rolul istoric de centru- generator al dezvoltarii), fenomenul urban al Dunării nu poate fi captat într-o singură definiție, ci necesită cercetare amănunțită, pe multiple paliere și mai mult, necesită privirea inter și transdiciplinară, pentru a corela date de factură spațială, cu cele economice, demografice, sociale etc.
Mai cu seamă asupra acestor diferențe uriașe dintre orașele care susțin ”pânza” urbanității Dunării este necesara o cercetare dedicată: între polii urbani majori ai marilor metropole, orașele mici și mijlocii formează un plan difuz al unei urbanități poate mai puțin sclipitoare și adesea invizibilă pentru marile discursuri politice, care se confruntă cu probleme structurale, multe din ele de ordin economic și demografic (shrinking), antrenând procese negative și în plan socio- cultural și al resurselor și valorilor edificate pe care aceste orașe le dețin. Și dacă în discursurile tot mai aprinse legate de sustenabilitatea vieții viitoare urbane și nu numai- este în mod evident necesar a lua în calcul toate resursele și mai ales a le privi că parte din sisteme dinamice, intercorelate și care își caută necesarul echilibru, a ”uită” de aceste orașe înseamnă a ignoră resurse, capacități de schimbare benefică, potențial de dezvoltare și de sustenabilitate la nivel regional, cel puțin.
Cel mai adesea, aceste orașe mici și mijlocii sunt putătoarele unor caractere urbane puternice, dar beneficiază mai puțin de o poziție spațial-culturală bine conturată, și au mai puține posibilități culturale și economice decât orașele mari din apropiere. Posibilitățile limitate de dezvoltare ale zonelor urbane cu poziții periferice în raport cu centrele de-a lungul Dunării fac că sustenabilitatea regiunii să fie o provocare destul de mare pentru cercetători și planificatori. În orașele mai mici, elementele de patrimoniu cultural pot contribui la dezvoltarea socio-economică doar dacă sunt bine înțelese și abil gestionate. Valoarea culturii și a patrimoniului local este rareori înțeleasă fără un context mai mare și fără o bună accesibilitate pentru a intră in circuite turistice și pentru care este nevoie de noi narațiuni pentru a le îmbunătăți atractivitatea.
Programele de finanțare de tip INTERREG Dunărea (și altele în care acest subiect poate fi inserat) fac loc acestor noi posibile narative, extrem de necesare ca ”substrat” științific necesar promovării și dezvoltării lor sustenabile, în speranța unei mai bune echilibrări a ”situației urbane” în bazinul Dunării.
